Din Iubire pentru Adevăr și Simplitate

Biografie

Partea I

“De când mă știu viața mea a fost ghidată de către o prezență, o voce, o intuiție în care am știut mereu că pot avea încredere. Provin dintr-o familie ‘normală’, sau pe cât de ‘normală’ se poate în ziua de astăzi. Am fost născut și botezat în București, am mers la grădiniță, școală, liceu și un pic și la facultate, dar voi reveni asupra acestui subiect puțin mai încolo.


Prima amintire conștientă pe care o am în legătură cu această prezență îndrumătoare sau intuiție, provine din vremea în care mergeam cu bunicul meu la grădiniță, în jurul vârstei de trei ani. Țin minte că, chiar la intrarea în curtea unde era amplasată grădinița, era o troiță, un mic loc destinat rugăciunii. Dădeam drumul mâinii bunicului și alergam glonț către acea troiță, asigurându-mă din toate părțile că nu mă putea deranja nimeni. Intram acolo, îngenuncheam, închideam ochii și mă conectam cu acea prezență. Era timpul când puteam auzi cu claritate vocea ei, puteam simți căldura ei, și astfel puteam începe o nouă zi, știind cu siguranță că este încă acolo, în inima mea.


Bineînțeles că nu îmi erau cunoscute semnificațiile acelui loc, numele figurilor desenate pe perete sau istoria vreuneia dintre ele. Nu știam cine fusese Isus, sau care fusese povestea sa, dar cumva, în absența oricărui reper rațional, unei părți din mine îi erau extrem de familiare toate acele lucruri.


Timpul a trecut, am crescut, iar singurele momente care mă mai leagă de școala generală, sunt cele în care colegii, sau câte un profesor, îmi spuneau pe un ton sarcastic: ‘Iar începi cu filozofiile tale!?’. Mă amuză acum să știu, că ceea ce urma să devin mulți ani mai târziu, un om printre oameni, un înțelept printre înțelepți, începuse să iasă la lumină încă de pe atunci, spre enervarea și indignarea celor din jur.


Când a venit vremea liceului, eram deja un tânăr în putere, care deși privea cu ușoară timiditate și era pe alocuri copleșit de emoții, privea cu entuziasm către lumea ce i se deschidea în față. Jucasem fotbal și baschet de performanță, în cea de-a doua disciplină ajungând chiar la nivel de echipă națională. Însă cumva, cu toate că m-am dăruit cu totul în ambele direcții, ceva mi-a stopat parcursul la fel de brusc cum și începuse. În ceea ce privește fotbalul, țin minte doar, că într-o zi după antrenament, antrenorul de la clubul la care evoluam atunci, Dinamo, m-a chemat deoparte să-mi spună că nu voi pleca alături de colegi în următorul cantonament al echipei. O amintire similară există și în legătură cu baschetul, când, la o deplasare a echipei naționale la Giurgiu, pentru o reselecționare a lotului, nu mi-am găsit numele pe lista celor aleși. Privind în urmă, pot vedea că ambele momente au fost de fapt binecuvântări, chiar dacă la vremea respectivă s-au simțit ca o mare dezamăgire.


Primii doi ani de liceu au fost precum un fulger, zgomotoși și rapizi. Toate păreau să meargă în favoarea mea: am fost ales mister popularitate, mă descurcam bine la mai toate disciplinele, părinții mei având o agenție de turism, am călătorit foarte mult alături de ei..., într-un cuvânt, viața mea era perfectă.


Dar, cum spune și vechea zicală, tot ce urcă trebuie să și coboare.


Am aflat curând că cei pe care îi numeam prieteni nu erau altceva decât tovarăși de ocazie, care în scurt timp s-au întors împotriva prezenței mele, încercând cu fiecare ocazie să mă batjocorească și să îmi nege calitățile. Curând am aflat că și prezența feminină abundentă din jurul meu, nu era altceva decât atenție și admirație provenită din superficialitate. Nu fusesem niciodată tentat de relațiile amoroase de durată, după câteva experiențe neplăcute avute în copilărie, iar la sfârșitul clasei a zecea, eram absolut convins că nu voi găsi fericirea în prezența unei alte persoane.


Într-o manieră similară cu cea a sporturilor, nici în această perioadă nu pot spune cu exactitate ce s-a petrecut. Cea mai potrivită variantă ar fi că totul s-a prăbușit brusc, precum o casă cu multe etaje căreia îi este distrusă fundația.

În acea perioadă, în urma unei operații în care i-a fost extirpat un rinichi și a unei revederi misterioase cu unul dintre colegii de facultate, tatăl meu, împreună cu mama, au făcut alegerea de a deveni vegetarieni. Odată cu trecerea anilor au revenit de mai multe ori asupra acestei decizii, însă ea a jucat un rol important în ceea ce a urmat, declanșând o serie de evenimente care avea să schimbe viața întregii familii și nu numai.


Marcat fiind de acea operație, care i-a reamintit ceea ce uitase cu mult timp în urmă, și anume faptul că nu este invincibil, tatăl meu s-a transformat, dintr-o figură autoritară, de neclintit, într-un copil avid de curiozitate. Astfel a început să studieze din ce în ce mai mult tot felul de metode și tehnici prin care își putea curăța corpul și spiritul. Această nouă direcție s-a potrivit perfect cu valul de dezamăgire profundă ce îmi lovise cu putere viața. M-am alăturat lui și împreună am pornit într-o căutare a sensului, a clarității și sănătății adevărate, neconvenționale.


Din acel moment viața mea a devenit un carusel, ce a pus în mișcare forțe cărora nu le-aș fi intuit nicicând existența, dacă nu le-aș fi simțit pe pielea mea.

Am descoperit energia, și felul în care aceasta poate fi folosită într-un număr aproape infinit de moduri și direcții. Am meditat, am respirat holotropic, am fost la seminarii și conferințe cu specialiști și oameni învățați din întreaga lume. Am fost în Peru, din capitala mohorâtă Lima, până în jungla amazoniană și piscurile înalte ale Orașului pierdut Machu Picchu.


Printre toate acestea, s-a strecurat și o întâmplare demnă de un scenariu epic, în care, timp de o vară, pe când aveam șaisprezece ani, am lucrat ca ghid turistic în capitala turcească a soarelui și distracției, Antalya. Îmi aduc aminte cu amuzament de ultima zi a sejurului petrecut în Belek cu familia mea, când, făcându-și bagajele pentru plecare, părinții mei m-au anunțat că nu mă voi întoarce în țară alături de ei. Au urmat câteva ore ce au părut cât o veșnicie, până când una dintre angajatele de la agenția turcească parteneră a părinților mei, a venit să mă ia. Nu ne puteam înțelege, pentru că vorbea doar rusă și turcă, lucru ce avea să devină o provocare constantă, având în vedere că atât colegii mei de apartament, cât și majoritatea șoferilor și angajaților de acolo nu cunoșteau limba engleză.


A fost cu siguranță o vară plină, presărată cu întâmplări pe care dacă ar fi să le povestesc aici probabil că ori nu m-ați crede, ori nu ați avea timpul necesar să le ascultați pe toate. Dintre acestea, vreau totuși să o împărtășesc cu voi pe acea despre care consider că a fost decisivă pentru tot ce înseamnă prezența mea în lume acum.

Trecuseră două săptămâni de când mă separasem de părinții mei în recepția acelui hotel din Belek. Nu începusem încă să lucrez, pentru că actele necesare nu erau încă definitivate. Îmi petreceam zielele plimbându-mă pe străzile a ceea ce era zona urbană a stațiunii. Căldura, lipsa semnalului de internet și implicit, imposibilitatea de a comunica cu ai mei, combinată cu frica de necunoscut, stânjeneala față de ceilalți și dificultatea în a mă gospodării singur, m-au condus încet, dar sigur, către colaps.


Era o zi ca toate celelalte, o zi în care mă trezisem de dimineață, îmi mâncasem cerealele, apoi îmi petrecusem următoarele ore holbându-mă la canalele TV într-o limbă din care nu înțelegeam nimic înafară de cuvintele ‘pâine’, ‘apă’, ‘vă rog’ și ‘mulțumesc’. Devenise atât de cald, și mă simțeam atât de descumpănit, încât am adormit. Când m-am trezit, era deja după-amiază. Stomacul mă durea de foame, iar capul mi se învârtea din cauza somnului prelungit. Am închis televizorul ce rulase în continuare pe fundal, m-am ridicat de pe canapeaua din living-ul neîncăpător, și am ieșit din apartament în căutarea unui spațiu mai răcoros. Am observat atunci că trapa de la ultimul etaj al clădirii era deschisă, și m-am decis imediat să profit, cățărându-mă până pe acoperiș. Am împins capacul greu de metal într-o parte, și am pășit pe plafonul încă încins de căldura de peste zi. La orizont, soarele se retrăgea treptat, lăsând în urmă o lumină cu tente portocalii roșiatice. M-am așezat pe una dintre margini, și am privit.

În acel moment, pe acel acoperiș, s-a întâmplat în mine ceva ce ar avea ca și corespondent în lumea naturală, îndepărtarea pielii uscate a unui șarpe. Toată frica, nesiguranța, neîncrederea, grijile, teama, deznădejdea, au fost înlocuite de un avânt incredibil, un avânt pe care nici nu știam că îl posed. Mi-am promis atunci că indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent unde m-ar duce viața, aveam să întâmpin acel lucru cu deschidere, curaj și implicare totală.”


- Alexandru


Ce s-a întâmplat în continuare?

Cum a ajuns un tânăr din București să cucerească inimile a sute de persoane din toată lumea?

Ce a făcut posibilă o astfel de exprimare?


Află restul poveștii